Back to Moldova!

Am revenit acasă, în Moldova, după o călătorie de două săptămâni în Polonia. Într-un Youth Exchange Program, unde au participat 6 ţări: Polonia, Turcia, Moldova, Spania, Belarus şi Malta. Multă comunicare în diverse limbi, desen, dans, cântec, jocuri… De toate am avut parte acolo, mi-am făcut şi mulţi prieteni. Dar am înţeles un singur lucru: tot e mai bine acasă. Vorba ceea: Fie pâinea cât de rea, tot mai bine în ţara ta. Este adevărat că am văzut locuri deosebit de frumoase, am întâlnit oameni de artă cunoscuţi. De ce am zis că e mai bine acasă? Pentru că bucătăria de acolo nu a fost pe potriva gusturilor noastre. Mă săturasem de zama fără ingrediente pe care o aveam în fiecare zi pe masă, de pâinea cu caşcaval, salată şi salam care împodobea zilnic masa. De fructe nu prea am avut parte, şi asta în pofida faptului că era vară, cald, aveam nevoie de vitamine. Tare ne mai gândeam la mămăliga de acasă, zama din carne de găină, renumitul “borş roşu”, care la polonezi nu este altceva decât sirop cu gust şi aromă de sfeclă roşie, fără cartofi şi fără alte ingrediente.

Şi dacă bucătăria a primit un punctaj destul de mic la acest capitol din partea tuturor ţărilor prezente la eveniment, atunci Polonia cu locurile sale istorice, cu oamenii buni la inimă şi ospitalieri a primit un zece mare mare. Asta pentru că oriunde nu păşeam, era o curăţenie deosebită. Bravo polonezilor pentru că îşi preţuiesc frumuseţea ţării lor. M-am gândit că dacă ar lua exemplu ai noştri cetăţeni şi ar fi la fel de precauţi atunci când vor să arunce ceva în stradă, am avea o ţară pură, nepoluată. Din păcate, nu ştiu dacă asta se va întâmpla în următorii câţiva ani, pentru că “năravul lupului nu-l mai poţi schimba nici în ruptul capului” :(

Momentul care m-a mirat mult s-a întâmplat atunci când eu și prietenii mei am hotărât să facem o poză chiar în mijlocul străzii pe unde mergeau mașini peste mașini. La început îmi era frică, pentru că traficul era destul de aglomerat. Dar, în momentul când cineva ne fotografia, mașinile se opreau, așteptau până finisam și apoi își continuau calea. Mai mult, șoferii nu lansau cuvinte jignitoare, cum ar fi făcut-o ai noștri, din contra, în schimb primeam zâmbete și semnul ”cool” din mână.

Acum simt lipsa momentelor frumoase din Polonia, prietenilor, lacului cu nuferi pe malul căruia stăteam aşezaţi deseori şi unde mingea noastră de volley s-a scăldat de atâtea ori, dansatorii care se pregăteau de concurs cu multă sârguinţă şi seriozitate, balul mascat care a trezit zgomote din cele mai puternice când ne-am simţit şi noi copii pentru o oră, seara interculturală unde toţi participanţii s-au lăudat cu mâncare tradiţională, muzică, jocuri, dansuri, cântece şi, în general, cu ţara lor.  

Ultima noapte de adio a fost cea mai grea, pentru că ne-am despărţit de cei cu care am petrecut împreună 10 zile şi ne obişnuisem deja. Dar, din păcate, programul era pe sfârşite așa ca ne-am rezumat doar la schimb de adrese electronice, numere de telefoane, cadouri, amintiri.

PS: pozele vin mai apoi.